Nu
mă voi referi în acest articol la curvele din politica românească care sunt
dezgustătoare şi nici nu practică această meserie cu profesionalism. Voi răsfoi
paginile istoriei celei mai vechi îndeletniciri, cu referiri la practicarea ei
între graniţele ţărişoarei noastre.
Primele
bordeluri au fost înfiinţate încă de pe vremea perşilor ! „În
antichitate prostituata se numea “hetairă” (din limba greacă, cu
înţelesul de tovarăşă, însoţitoare). În Grecia Antică “hetaira” indica o
categorie specială, comparabilă cu o curtezană din Renaştere sau din Franţa
secolului al XVIII-lea”, explică istoricul Adrian Majuru.
Pe
plaiurile noastre, fenomentul este menţionat prima dată în Moldova anului
1472, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi se referă la încercarea
domnitorului de a stopa reţelele de racolare a fetelor din Moldova care
erau duse să se prostitueze la turci, cu precădere în Constantinopole. În
palatul Topkapi, reşedinţa haremurilor sultanilor otomani, se aflau femei din
toate colţurile lumii. Majoritatea erau răpite sau capturate din ţările vecine: Grecia, Serbia,
Bulgaria, Ţările Române, Cerchezia, Georgia, Ungaria, Persia.
Existau şi femeile exotice primite cadou din ţări
îndepărtate precum Rusia, Spania, Italia, Franţa, Arabia, China, India, Africa
Neagră. Înainte de construirea palatului Topkapi , cadânele sultanilor turci
trăiau în jurul acestora în clădirile administrative. Ele îi urmau în campanile
militare şi erau transportate în căruţe speciale. Multe cadâne erau furate din
căruţe de duşmanii turcilor şi eliberate.
Paul de Alep, un călător care a poposit pe teritoriul
Moldovei în 1643, descria modul în care erau pedepsite femeile uşoare: li se
tăia nasul, erau puse pe stâlpul infamiei sau erau înecate in râuri. În
“Îndreptarea legii” document tipărit din ordinul lui Matei Basarab, se precizau
pedepse atât pentru prostituate cat şi pentru proxeneţi: “Votru sau
supuitoriu se cheamă acela ce are muieri la casa lui, de le ţine pentru dobânda
lui, carele-şi dau trupurile de le spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie
pentru puţină dobândă pierzătoare de suflet”
Mama care-şi prostitua fiica era însemnată la nas, iar
,,profesoara” care îndemna fata la desfrâu era pedepsită de pravilă cu
,,vărsarea de plumb topit în gură”. Bărbatul care-şi exploata nevasta era ucis
după ce, dezbrăcat, era purtat prin târg, legat de un măgar, cu faţa spre coada
acestuia şi era biciuit. Proprietarul unei clădiri, care îngăduia prostituate
în casa sa, şi-o pierdea. ,,Curva se cunoaşte pre locul ce lăcueşte şi pre
veşmintele ce poartă”
Pe vremea domniilor fanariote, în secolul 18, se
făceau presiuni din partea mitropoliţilor pe conducători, să stopeze “păcatul
curviei, ce vatămă sufletul şi înnebuneşte trupurile”. În 1751, la Timişoara, împărăteasa Maria Tereza a Austriei a
ordonat să fie adunate prostituatele din imperiu si să fie duse în Banat pentru “a-l popula”. De frica bolilor venerice apar
aici primele norme de igienă sexuală, vizitele periodice şi obligatorii la
medic. Cu toate acestea, în perioada respectivă sunt menţionate epidemii
de sifilis în Caransebeş, Arad şi Timişoara.
Prin 1800 „fetiţelor” li se zicea: mititică,
leliţă, taliancă, vino încoa’, ori femeie podană. Toată ziua le vedeai
stând şi zâmbind şăgalnic pe Podul Mogoşoaiei, aşteptându-şi, senine, clienţii.
Bucureştenii le mai strigau „podărese”, pentru că „făceau podul”.
Pe la 1849, comandantul trupelor turceşti, Fuad
Efendi, care urmărea revoluţia valahă, a invitat la un bal, dat în cinstea lui,
cîteva „curtezane” şi „grizete” (dame de la bordel) alături de cucoanele din
înalta societate, precizează istoricul Adrian Majuru. Pentru că regina balului a fost
aleasă o „grizetă”, madamele au făcut tărăboi, unele dintre ele leşinînd de
invidie. S-au supărat
pentru că Fuad a invitat la petrecere şi prostituatele. Acesta le-a răspuns: “De
ce doamnele mele? Şi ele erau frumoase! Şi ele erau îmbrăcate bine! Şi ele
jucau bine! Şi ele se purtau cu bună cuviinţă! Ba încă pe dînsele nimeni nu
le-a auzit să se fi supărat pentru că eraţi D-voastră în bal.”:)
Istoricul Adrian Majuru povesteşte: „Prima încercare de
monitorizare şi reglementare a prostituţiei s-a făcut la 1859, după ce, în 1853
a fost introdusă obligativitatea condicuţei. Regulamentul din 1859 împărţea
prostituatele în trei catogorii, după felul în care se afişau: femeile ce
întrebuinţează această profesie pe faţă şi fără pericol, acelea care fac
această profesie în taină, cu oarecare îngrijire şi cu pericol şi acelea care
întrebuinţează această meserie cu ajutorul altor femei „făcătoare de bine”.
Matroanele bordelurilor cunoscute din Bucureşti erau
numite „femei pezevenchi” şi îşi trimiteau „fetiţele” la „revizia
doftoricească” regulat, de două ori pe săptămînă. Prostituatele au fost catagrafiate
cu menţiunea domiciliului şi a oraşului de provenienţă. Controlul medical era
riguros reglementat. Cele care se sustrăgeau obligaţiilor erau pedepsite. Prima oară li
se dădea un fel de amendă de un galben, numită ştraif. A doua oară prinse,
plăteau doi galbeni şi executau arest şapte zile. A treia oară, Departamentul
din Năuntru hotăra exilul lor pentru trei ani, într-un loc stabilit de
autorităţi.” La inceputul secolului 19, Ioan Caragea domnitor fanariot, punea
taxe pe prostitutie. Un fel de impozite.
Numele de “cartierele rosii” provine de la
felinarul roşu, asociat caselor de toleranta. Alegerea acestei culori
pentru industria placerilor isi are originea in lămpile roşii
purtate de lucrătorii de la căile ferate, lăsate la usa bordelurilor, pentru a
fi găsiţi mai uşor în cazul în care apareau probleme pe sinele de cale ferata
sau se modifica traseul vreunui tren.
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea bordelurile erau
deseori ascunse în spatele „marşanderiilor”, nişte ateliere de croitorie pentru
dame de lux. Frumoase de picau, „grizetele” erau utilizate din plin, atât în
atelierele de lucru, cât şi pentru prezentarea rochiilor. La evenimentele
mondene îşi ţuguiau guriţele ca fraga, boite din abundenţă cu ruj franţuzesc şi
oricând erau capabile, ca nişte actriţe, să-şi dea peste cap ochişorii codaţi.
Le găseai la intrările hotelurilor de lux, în faţa vitrinelor cu bijuterii, cu
blănuri scumpe din centru, în Cişmigiu sau în Romană.
Continuăm incitanta promenadă prin lumea pestriţă dar
delicată a prostituţiei. O lume aparte, plină de secrete, plăceri şi drame care
au zguduit societatea românească.
Prima încercare de reglementare a prostituţiei s-a
realizat în 1859, după ce cu şase ani mai devreme fusese introdusă
obligativitatea “conduitei”. În a doua jumătate a secolului 19 au apărut şi
legi care obligau prostituatele să îşi facă controale medicale, deoarece
sifilisul devenise o problemă. Totul începuse să fie organizat. O precizare
importantă: reţelele de “fetiţe” puteau fi conduse, la începuturi, doar de
femei – o regulă rămasă valabilă destul de mult timp
Casele de toleranţă din Bucureşti funcţionau legal încă
de la finalul secolului al XIX-lea. Bordelurile, alături de cafenele şi baruri,
ofereau tuturor un refugiu din calea mizeriei, războiului sau a sărăciei. Erau
luminoase şi plăcute, frivole şi joviale. Totuşi , existau şi hanuri sau
locuinţe unde prostituţia se practica în mod clandestin.
Din 1895, intră în vigoare un regulament, după modelul
francez, în care se interzicea, printre altele, plimbarea prostituatelor pe
diferite artere bucureştene la orele promenadei. De pe la 1862 a funcţionat în
România sistemul prostituţiei colective şi al prostituţiei practicate
individual cu o condicuţă de sănătate. Prostituţia individuală sau “singuratică”
era practicată în locuinţe particulare închiriate şi racolarea se făcea cu
precădere în stradă, în timp ce la bordel persoanele erau aşteptate în incintă
sau la intrare. Dezvoltarea acestei industrii a impus elaborarea unui „Regulament
pentru privegherea prostituţiei” in anul 1899 potrivit caruia prostituatele
trebuiau înscrise în registre speciale, în urma unei cereri formale, şi
primeau un libret de sănătate.
Ele aveau obligaţia de a avea o „condică” personală, în
care să treacă vizitele medicale şi numărul clienţilor. Clientul avea dreptul
să ceară carnetul cu vizele lunare, iar, dacă constata că fata nu s-a prezentat
la controlul medical, putea s-o reclame la Poliţie, iar fetei i se interzicea
practicarea meseriei. În budoarele prostituatelor, pe perete, lângă lavabou era
prins de perete un formular al Ministerului Sănătăţii cu instrucţiuni
referitoare la măsurile pentru evitarea contactării bolilor venerice.
Condiţiile pentru a deveni o practicantă erau: să
fie înregistrată în prealabil la Poliţie, la Serviciul Sanitar, să
corespundă limitei de vârstă şi starea de sănătate să fie bună.
„Privegherea“ cădea în sarcina Prefecturii Poliţiei, care trebuia să le asigure
un serviciu sanitar special. Toate femeile erau supuse vizitelor
medicale regulate, de două ori pe săptămână, iar bolnavele erau tratate. Chiar
şi primarul localităţii era obligat să ţină evidenţa tuturor femeilor uşoare
din oraş într-un registru special. Taxa consiliului comunal pentru această
meserie era de 16 lei pe lună pentru prostituatele pe cont propriu şi 8 lei pe
lună pentru prostituatele din bordeluri.
Pe la începutul anului 1900 şi mai ales în perioada
interbelică, prostituţia devenise un lucru obişnuit. Erau deja mii de
prostituate… Luând de exemplu anul 1927, în ţară erau în jur de 12.000 de
femei care practicau prostituţia. Tarifele, implicit impozitele, erau diferite,
în funcţie de categoria bordelului. La intrarea în bordel se plătea o
taxă de intrare, iar clientul primea un bilet. În anii ’20, prostituatele
câştigau, în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% dintre ele strângeau peste
10.000 de lei, in vreme ce un muncitor câştiga, în medie, 2.000 de lei, un
avocat – 6.000 de lei, un medic – 9.000 de lei, iar un ministru 54.000 de lei.
Pe baza condicii, se stabilea impozitul fiecăreia dintre
ele. În 1921, s-a pus în aplicare legea contribuţiilor directe, potrivit
căreia femeile uşoare erau obligate să plătească 10% din venitul
realizat. Afacerea era atât de rentabilă în anul 1921, încât chiar şi cu abonamentul
intrai greu în bordel duminica şi de sărbători. Din acest motiv, a apărut
abonamentul pentru clienţii fideli ai bordelurilor. Pe acesta era trecută suma
plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, şi două
menţiuni: una referitoate la faptul că “noaptea intreagă se socoteste două
numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, şi
una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonaţi duminica
şi în zilele de sărbătoare.
Legalizat sau nu de autorităţi, comerţul cu plăceri are
parfumul şi aroma sa inconfundabile. Femei frumoase, voluptoase, unele culte,
au aprins în timp, pasiuni nestăvilite în lumea bărbaţilor. De la adolescenţi
şi până la bătrâni, majoritatea au frecventat bordelurile, în căutarea unor
clipe de plăcere şi linişte. “Fetiţele” îi aşteptau…
“Lupanar-ul”, termenul deja consacrat, însemna casă de
toleranţă sau bordel. În perioada interbelică, doamnele şi prostituatele
ştiau unele de altele, dar nu-şi vorbeau, acceptând prezenţa celeilalte în
viaţa bărbatului pe care îl împarţeau, dar se ignorau reciporc. Era vorba de
rang si de protejarea statutului, iar fiecare dintre ele işi juca, cât mai bine
cu putinţă, atu-urile. Singurii care aveau acces în ambele lumi dominate
de sexul frumos, erau bărbaţii. 
Între anii 1925 – 1927, în baza unei noi legi apărute,
era interzisă prostituţia în casele de toleranţă, iar persoanele care vroiau să
practice în continuare această meserie se expuneau riscului penal al delictului
de contaminare cu boli venerice. Condica a fost înlocuită cu o fişă de
sănătate care a devenit confidenţială şi cuprindea starea de sănătate a
persoanelor care prestau.
Într-un
document din 1927 este menţionat faptul că, în România, practicau prostituţia
12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franţuzoaice, 18 grecoaice, 61
rusoaice, 25 turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 poloneze, 171 cehoaice si 947 de
alte nationalităţi. În 1930, a apărut legea sanitară, prin care trebuiau
desfiinţate casele de toleranţă, iar prostituţia era scoasă în afara legii, dar
“meseria” a continuat să funcţioneze sub protecţia tacită a
autorităţilor. Regulamentul numărul 24 din 1943 a redefinit statutul
prostituatei şi al patronului de bordel. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul
public şi de consumaţie publică au fost interzise şi s-a introdus carnetul
medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de
practică a prostituţiei şi instrucţiuni pentru regulamentul interior.
Elevii de liceu şi bărbaţii cu posibilităţi financiare
reduse, mergeau la bordeluri destinate unor clase sociale cu venituri mici,
unde aglomeraţia era mare în zilele de salar. Nu numai prostituatele işi
rotunjeau astfel veniturile, ci şi nevestele lăutarilor , iar acest lucru se
desfasura sub privirile şi cu asentimentul soţilor, timp în care bărbaţii
lor cântau în local. Bordelurile de lux aveau restaurante elegante şi scumpe,
iar fetele erau foarte frumoase şi educate, îmbrăcate în toalete aduse direct
de la Paris ! Multe dintre ele vorbeau franceză şi engleză. În holul de intrare
exista o garderobă, unde, fata care îţi lua haina, iti prezenta catalogul
cu pozele şi preţul fetelor.
Clienţii erau
conduşi în salonul de primire, unde socializau la un pahar de tărie. Dama de
companie işi prelua clientul şi se retrăgeau împreună în cameră. Multe dintre
fetele din bordelurile de lux trăiau în două lumi paralele: ziua aveau un loc
de muncă onorabil, iar seara se transformau în dame de consumaţie pentru a-şi
completa veniturile. O astfel de femeie avea cam 6-7 clienţi şi nu primea
clienţi noi. În general, acest serviciu era solicitat de către domni cu
posibilităţi financiare mari, care îşi doreau o relaţie stabilă cu o amantă de
profesie.
În vara lui 1944, o prostituată făcea următoarea
declaraţie cu privire la tarifele personale: “500 de lei fiecare client, cu
două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el”. Asta în condiţiile în care
salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de
locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei
şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi. Tot atunci a aparut «Livretul de
economii» al prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casa de
Economii 10% din încasările zilnice ale femeii.
Ultimele case
de toleranţă, au fost închise în 1949, de ziua lui I.V. Stalin. Prostituatele
erau trimise în Centre de reeducare pentru “adaptarea lor la exercitarea
unei meserii şi al redresării lor morale”. Incriminarea prostituţiei
s-a făcut prin publicarea articolului 433 din noul Cod Penal apărut în 1957,
unde practicarea acestei meserii era considerată infracţiune. Prostituatele
prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. Multe prostituate rămâneau însă
în serviciul şefilor comunişti şi numai aparent erau angajate în vreo fabrică.
Prin anii 1965 – 1970, tinerele, care în urmă cu două – trei decenii erau
prostituate cu carnet, erau acum muncitoare cu vechime. Deveniseră femei
respectabile, cu familie şi copii, doar securitatea le mai folosea uneori, în
diferite misiuni…
Am ajuns, dragi prieteni, la partea cea mai interesantă,
mai “suculentă”, a promenadei noastre prin istoria “felinarului roşu”. Trecem
la numele celebre care au populat de-a lungul timpului aceste cartiere din
viaţa oraşelor noastre. Vom începe bineînţeles cu cel mai cunoscut :
Crucea de Piatră – Era un cartier de bordeluri care se
voia a fi “de lux”, o afacere de familie, din tata-n fiu. Practic, Crucea de
piatră a fost un cartier care şi-a primit numele de la strada cu aceeaşi
titulatură. Numele străzii vine de la o cruce asezată în capătul dinspre
Dudeşti. Bordelurile din Crucea de Piatră se aflau în centrul Bucureştiului,
între Calea Vitan şi Dristor. Deşi se voia un loc cu pretenşii, acesta s-a
transformat rapid într-unul ieftin, vizitat de oameni foarte diferiţi: de la
adolescenţi până la bărbaţi maturi, scriitori ca Ion Barbu sau servitori şi
hamali.
Oamenii vorbeau şi despre Carol al II-lea care ar fi avut
o aventură cu o faimoasa prostituată Foamea Neagră din cartierul Crucea de
Piatră. Multe dintre prostituate erau minore, sărmane, fugite de acasă pentru a
face bani. Despre acest loc se zvonea că era ocrotit de Poliţie, de fapt,
autorităţile conveneau cu prostituatele de aici, care aveau chiar un imobil
numit Casanova, ce era o “Societate pe acţiuni a proxenetelor din
Cruce”.
Cartierul s-a dezvoltat sub ochii autorităţilor, care mai
degrabă l-au susţinut decât să-i pună oprelişti. Legea spunea că trebuie
desfiinţate bordelurile, dar nu specifica nimic de prostituţia în sine, astfel
casele de toleranţă s-au transformat îndată în “camere mobiliate pentru
adăpostirea prostituţiei”, unde fetele işi făceau în continuare meseria. Pe
uşile camerelor erau trecute cărţile de vizită ale fetelor: “Lenuţa – primeşte
de la 5 la 7″.
Vecinii se obişnuiseră cu amorul zilnic, iar poliţia
supraveghea buna desfăşurare a operaţiunii ca să elimine riscul de incidente
nedorite. Poliţia şi medicii le dădeau aviz medical prostituatelor chiar dacă
ele nu erau controlate de niciun doctor. Totul reprezenta o mare afacere pusă
la cale împreuna cu proxeneţii, de pe urma căreia doctorii implicaţi câştigau
şi până la 10.400 de lei lunar.
Un caz scandalos pentru vremea respectivă a fost cel al
Elenei Voicicovski alături de alte două fete, care, după ce au ieşit din
Spitalul Colentina, au ajuns cu forţa în casa Elenei Dinescu, proxenetă cu
renume în Cruce. Se pare că femeia le dădea bani agenţilor de poliţie
Calinic şi Buliga pentru fiecare fată care ieşea din spitalul de boli venerice
ca sa ajungă la ea şi la sora ei, Maria Dinescu. Crucea de Piatră a
cunoscut şi crime misterioase. Mai multe prostituate rusoaice, care începuseră
să fie mai solicitate decat româncele, au fost ucise pe rând, în bordel sau în
preajma acestuia. Se spune că fetele erau spioane ale NKVD-ului care aveau
sarcina să sesizeze orice mişcare a ofiţerilor români cărora le provocau
frecvent plăcere.
Alba Iulia - cel mai cunoscut bordel era cel de la Hotelul
„Bulevard“, situat pe Strada Vasile Alecsandri. Aici prestau fetele bine
educate. Nuşi, una dintre practicantele vestite de aici, era absolventă de
liceu, cunoştea mai multe limbi străine şi avea opt ani de prostituţie la
vârsta de 28 de ani. Cea mai „longevivă“ damă de companie de la Bulevard era
Eli, cu 11 ani de prostituţie certificaţi prin acte. La “Bulevard”, fetele erau
oficial prostituate, fiind trecute sub această denumire şi în registrele
poliţiei.
Tot în Alba Iulia, unele persoane erau foarte indignate
si trimiteau plângeri la poliţie: “În special în zilele de sărbători,
acestea se ţin lanţ pe străzi cochetând cu militari şi făcând glume cu conţinut
imoral. Mai ales fetele tinere din societatea bună sunt foarte indignate de
acest caz, spunând că ele nu mai pot ieşi la plimbare din cauza acestora, care
le compromit pe toate“, se susţine într-o astfel de informare înregistrată
în 5 iulie 1942. Sau şi mai dure : „Pe strada noastră locuieşte o persoană,
zisă Livia, fostă locuitoare la Hotelul Bulevard care şi astăzi continuă acea
meserie murdară, astăzi când avem o ţară democrată şi dă posibilitatea oricui
să muncească dacă vrea. Această persoană nu vrea decât să umble luxos îmbrăcată
şi să cheltuiască zilnic 50, 60 de mii pe dulciuri şi fructe. Dar noi nu mai
puem suferi zi şi noapte scandalurile. Noi muncim ziua, iar noaptea vrem
linişte. Avem copii care ne întreabă de ce merg soldaţii sovietici în casa din
vecini. Vă rugăm să faceţi mutarea ei mai la periferie. Vă rugăm să rezolvaţi
acest caz destul de înjositor într-un oraş mic ca Alba Iulia“ în martie
1946.
Brăila – Celebrul “La tanti Elvira” era chiar în port şi a fost
ras de pe faţa pământului. Fetele matroanei Elvira nu aveau condicuţă, lucrau
“la urgenţă”, iar bordelul devenise un cuib al destrăbălării, unde se ascundeau
tâlharii Brăilei. Tanti Elvira primea clienţi dintre cei mai “săraci”, fetele
îi serveau, însă aceia care nu plăteau erau pocniţi, la ieşire, cu ţucalul plin
cu urină în cap, de nu le mai trebuia, altădată, să se zgârcească şi să nu mai
scoată miarul din buzunar.
Până să-şi termine hamalii treaba, marinarii umpleau
stabilimentul. Cele mai multe dame de consumaţie veneau din Basarabia sau
Dobrogea, erau analfabete şi erau folosite de Prefectura Poliţiei ca şi
informatoare. Paraschiva Izatov, de exemplu, de 21 de ani, originară din
Vâlcov, Tulcea, de naţionalitate rusă, era cunoscută sub porecla de „Paşa”. La
„profesiune”, poliţiştii scriau când „liberă”, când „prostituată”. Pozele erau
cât se poate de „comerciale” şi nici prin gând nu-ţi trecea că fata din fotografie
practică „cea mai veche meserie din lume” şi mai e şi analfabetă. Alte „dame”
veneau din Cetatea Albă, Tighina, Măcin sau Ismail, din Ialomiţa şi Bucureşti. Prea puţine
erau brăilence (din Islaz, de exemplu) sau căsătorite.
Braşov – Casa de “perdiţie” cea mai în vogă era “Clopotul de Aur”,
de pe strada Castelului. Însă cele mai râvnite bordeluri erau cele de lux:
“Pelican Bar şi Parisien Girl”, dar nu erau pentru toate buzunarele. Aici erau
restaurante elegante şi foarte scumpe. Ce se întâmpla în cămările din “spate”,
ştia toată lumea. Fetele erau foarte frumoase şi educate. Vorbeau franceza şi
engleza. Toaletele lor erau comandate direct de la Paris. Localurile erau
frecventate de personalităţile vremii şi de bogătaşi.
“La Sebeni” erau numele a 2 bordeluri. Unul dintre
ele se afla pe o ulicioară ce dă în strada 13 Decembrie. Cel de-al doilea pe o
străduţă din spatele Hidromecanicii, lângă un copac cu magnolii. Cel mai vesel
stabiliment era în spatele Liceului “Principesa Ileana”, actualul Colegiu “Unirea”.
Cea mai cunoscută “damă de companie” a fost Miţa
Biciclista . Născută în anul 1885 la Diţeşti, în judeţul Prahova,
Miţa Biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu s-a dovedit a fi o
tânără ambiţioasă care ştia ce vrea. Fiică a unei spălătorese care lucra la un
instalator neamţ, tânăra de vreo 14- 15 ani a fost remarcată şi luată cu voia
ei în începerea „carierei de curtezană”. Devenită o tânără cultă şi învăţată la
pension în străinătate, Maria Mihăescu l-a avut ca prim amant pe Regele Leopold
al Belgiei.
Ieşea pe străzi de bunăvoie şi îşi alegea singură
clienţii, care, de obicei erau persoane cunoscute sau cu mulţi bani. „Era o
demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar, o curvă de mare lux. Lucru
rar la vremea aceea, în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi
menţine silueta. Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit
noi”, povesteşte marele istoric Neagu Djuvara.
Între cele două veacuri, bicicleta era încă o
raritate, iar Miţa a fost prima femeie ce pedala pe marile străzi ale
Capitalei.
Era o femeie frumoasă, nu prea înaltă, cam de un metru şaizeci, cu părul blond
tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri. Se spune că a fost curtată de bărbaţi
celebri precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga şi chiar de Regele Ferdinand
despre care se vorbea că i-ar fi făcut cadou casa care se află şi astăzi în
apropiere de Piaţa Amzei şi care îi poartă şi numele.
„Când apărea pe Calea Victoriei,
aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler
abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta
cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri,
cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau
mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată
în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame
Butterfly”, o descrie Alexandru Predescu
Era o femeie avută pentru acea avreme. Deţinea o trăsură,
o maşină coupe şi servitori din Polonia. Mânca numai la Athenee Palace şi
mergea la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei. A trăit o perioadă la
Paris, iar când s-a întors în ţară a continuat să cocheteze cu acel stil de
viaţă şi le vorbea tuturor în franceză. Când se afla la Paris a câştigat şi o
bătaie cu flori pe Champs-Elysees, unde a concurat alături de una din
frumoasele parizience. A câştigat prin faptul că pielea de pe biciul de la
trasură era împodobit cu flori.
A devenit cunoscută drept Miţa Biciclista prin anul 1898,
când a fost văzută de ziaristul George Ranetti plimbându-se cu bicicleta pe
Calea Victoriei. Se spunea că acesta era îndrăgostit de ea, dar pentru că îl respingea
acesta a poreclit-o „Miţa Biciclista”. O altă extravaganţă de-a Miţei
Biciclista era şi scăldatul în mare în costum de baie sumar, în perioada în
care toată lumea făcea baie în public în halat. Acest lucru a stârnit şi un mic
incident.
Un şef de post a somat-o pe Miţa să iasă din apă.
Acesta a şuierat ca aceasta să îl audă, iar Miţa a ieşit nervoasă din apă şi
l-a lovit cu umbrela. Pe la mijlocul anilor ’40 s-a căsătorit cu
generalul Alexandru Dimitrescu, vremuri în care au început şi problemele
financiare. Deşi a trăit ani la rând în lux, Miţa se vede nevoită în închirieze
câteva camere din casa pe care o deţinea, iar ea se mută în mansardă. Cu toate
acestea, nu avrut să renunţe la lux, mai ales când se ştia văzută pe stradă.
Se zvonea că îşi îmbrăca soţul în haine vechi şi îl
trimitea la cerşit, iar cu banii de pe chirie îşi satisfăcea obiceiurile de a
frecventa localuri de lux. Se mai vorbea pe-atunci că Regele Manuel al
Portugaliei ar fi cerut-o în căsătorie, ea refuzând pentru că îl iubea pe
doctorul Nicolae Minovici.
Cele mai cunoscute matroane din perioada interbelică
erau Şchioapa, Pica, Tanti Berta, Madam Gonda, Măndica sau
Unguroaica. Printre prostituatele renumite în acea vreme erau „Lina
Magazia”, „Lili Gheorghiadis”, „Marie Studenta”, „Napoleon”, „Foamea Neagră”,
„Angela Marioţeanu” sau „Cur de Fier”.
Cur de Fier făcea parte
dintre curtazenele de lux. Avea un apartament în centru, pe Bulevardul Magheru
în blocul Carlton, clienţi fideli pe care-i invita la ea şi o fiică pe care
şi-o creştea singură cu guvernantă. A murit la cutremurul din 1940, sub dărâmăturile
blocului în care locuia.
Alte nume vestite in acele vremuri: „Lili
Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant,
Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr. Marie
Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft,
amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei
gravide din strada Dionisie. Deosebit de frumoasă, Mimi a fost
căsătorită, la un moment dat, cu un diplomat rus. Bătrîn deja, omul a
avut bunul simţ să moară la timpul cuvenit şi să lase în urma lui o moştenire
îndeajuns de consistentă încåt „Mimişor“ să nu mai fie obligată să „facă piaţa“
decît din propria ei plăcere. Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a
prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o
rivieră de 140 briliante mari.”(Constantin Beldie, „Memorii”)
O celebritate a acelor vremuri era şi Napoleon.
Dacă vă închipuiţi că sub acest nume ciudat se ascundea un transsexual ori
vreun travestit, vă înşelaţi amarnic. „Napoleon“ era o roşcată superbă, şcolită
prin străinătate, stilată şi deosebit de elegantă. Avea o fiică pe care o
creştea singură. Era, foarte căutată, avea „clienţi“ din lumea bună iar
„afacerile“ îi mergeau atåt de bine încåt îşi permitea să-şi cazeze copila, cu
tot cu guvernantă, în blocul Carlton, unul dintre cele mai luxoase imobile din
Bucureştiul acelor vremuri, cel care s-a prăbuşit la cutremurul din noiembrie
1940
O altă curtezană de lux a cărei frumuseţe a pus pe jar
sufletele bărbaţilor sofisticaţi şi bogaţi ai vremii a fost ţiganca Zaraza.
Povestea ei încă se mai cântă şi astăzi în localurile care ne fascinează cu
poveşti triste, dar frumoase, ale Bucureşti-ului interbelic. Cel care a
transformat-o în legendă este un renumit cântăreţ interbelic, Cristian Vasile,
care a făcut o mare pasiune pentru Zaraza şi a compus romanţe în care a cântat
frumuseţea acesteia. Focoasa ţigancă era o femeie senzuală, cu părul lung,
negru, uns cu ulei de nuci, cu ochii verzi şi buze roşii, cărnoase.
Purta o rochie de culoarea prazului, din urechi ii
atarnau cercei lungi in stil baroc, iar in picioare purta pantofi
împodobiţi cu ştrasuri care faceau ca fiecare pas al ei sa fie o tainica
melodie pentru privitori. În 1944 Cristian Vasile era un renumit cantaret
care canta alaturi de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc, cel cu care avea
să lupte pentru inima Zarazei, in cele mai renumite cercuri si cele mai cautate
birturi din capitala. Povestea de dragoste s-a nascut în localul
„Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde lautarul performa. Cand a vazut-o prima
data, nu şi -a mai putut dezlipi ochii de pe ea. Se spune ca a fost dragoste la prima
vedere si din acea noapte, Zaraza a devenit femeia lui timp de 2 ani. Dar
frumuseţea ei continua să atragă privirile barbatilor care îl invidiau pe
Cristian Vasile pentru partenera care se sprijinea pe bratul lui.
Istoricii consemnează rivalitatea dintre el şi
Zavaidoc care a plănuit să-l ucidă pe lăutar ca sa îi fure femeia,
dar a renunţat la planul lui din cauză că Vasile era un cântăreţ celebru şi ar
fi riscat să se afle repede cine ar fi plănuit crima. În schimb,
acesta a pus la cale s-o omoare pe Zaraza, motiv pentru
care, l-a tocmit pe Borilă, un ţigan din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat”
să ucidă. „A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce
mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea
atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din
crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”, spune istoricul
Dan Falcan. Celebrul lăutar a murit la Sibiu în 1974.
Ultimul „Nene“ din Crucea de Piatră, soţul ultimei
„Tanti“, a fost Ion Căcat, numele lui adevărat, pe care nu a vrut să
şi-l schimbe niciodată. Era un bărbat deosebit de elegant, un fel de „dandy“
boem, care avea masă rezervată, în fiecare seară, la Capşa. În 1949, cînd
comuniştii au desfiintat „Crucea de Piatră“ lui i-a fost naţionalizată întreaga
avere. A fost arestat si, ulterior, i s-a pierdut urma şi nimeni nu a mai aflat
nimic despre el.
Epilog : încheiem aici călătoria prin fascinanta lume a
prostituţiei din România cu un singur regret; într-o societate aflată în plin
secol XXI, politicienii români nu găsesc de cuviinţă legalizarea acestei
meserii din ipocrite motive…Unul ar fi ca nu suporta.....concurenta !
Sursa; internet
Postări
