POTOPUL LUI NOE A AVUT LOC IN MAREA NEAGRA

Au dispărut sub ape mulţime de oameni, potopul a înaintat repede, înghiţind pământuri, aşezări, păduri, cursuri de apă. Apele creşteau, iar cei la care apele nu ajunsesera încă îşi făceau şi ei bagajele.
Marele potop, rămas în Biblie sub numele de "Potopul lui Noe". Într-o bună zi, limba de pământ care despărţea Mediterana de lacul pontic a cedat, iar apele au năvălit cu o forţă de neimaginat…
Au plecat ţinuturi întregi, populând Europa, Asia şi ajungând, poate, până în Africa. “Generaţia potopului şi următoarele generaţii au trăit cu trauma acestei cumplite pedepse divine, aşa cum a fost interpretat cataclismul. Martorii acestui teribil potop au păstrat în amintirea lor evenimentul, pe care îl regăsim în Biblie ca "Potopul lui Noe". În Vechiul Testament, potopul are însă loc mai târziu…

Susţinuţi de cel care a descoperit Titanicul

Teoria revarsării bruşte a Mediteranei în Marea Neagră a fost lansată de doi cercetători americani oceanologi, William Ryan şi Walter Pitman. Cercetările lor au început în anii '60, dar puzzle-ul era prea complicat, şi abia prin 1990 începuse să se dezlege cu adevărat. Echipa lor a cules mostre de sedimente de pe fundul Mării Negre, care încifraseră în ele o istorie plină de surprize.
Zonele care au fost inundate au oferit sedimente care aparţineau evident unui ţinut uscat, inundat brusc de o apă sărată. Datările celor doi cercetători plasează catastrofa acum circa 7.600-7.500 de ani, deci pe la 5.500 i.Hr. Facerea Lumii e plasată, de tradiţie, în anul 5.508. După încetarea prăpădului se năştea, într-adevăr, o lume nouă.
În 1998, William Ryan şi Walter Pitman au scris împreună cartea "Potopul lui Noe (apărută şi la noi, la Editura Dacica). BBC a făcut un documentar pe baza acestei cărţi, iar teoria lor a fost preluată şi dezbătută de lumea ştiinţifică. Între cei care i-au susţinut pe cei doi, se numără şi Robert Ballard, descoperitorul Titanicului, care în anul 2.000 a plecat în căutarea aşezărilor neolitice aflate pe fundul mării.
Ballard a găsit unelte şi resturile unei aşezări umane, la 95 metri adâncime, însă analizele nu au fost suficient de concludente pentru a clasa aceste vestigii drept antediluviene. S-au detectat apoi construcţii rectangulare de piatră, la 150 m adâncime, s-au analizat moluşte extrase din aceste aşezări, care s-au dovedit a fi de apă dulce, iar cercetările au continuat.

Mărturii în texte vechi

În România, biologul roman Sergiu Haimovici a subscris teoriei lui Ryan şi Pitman, arătând că apariţia speciilor acvatice mediteraneene Spondilus Gaederopus şi Sparus Aurata pe litoralul românesc al Mării Negre nu se poate explica decât prin acest eveniment al revărsării bruşte a Mediteranei. Cel care a contestat puternic, cu ecouri în cercurile ştiinţifice străine, a fost geologul Liviu Giosan, de la "Woods Hole Oceanographic Institution" din Massachusetts. El a făcut cercetări în Delta Dunării şi a ajuns la concluzia că, dacă a avut loc un asemenea eveniment, acesta a fost de proporţii mult mai mici, nivelul Mării Negre ridicându-se cu doar 10 metri.
Cercetătorii s-au întrebat dacă a existat cândva un potop universal sau e vorba de catastrofe locale, în diferite părţi ale lumii. Se pare că cea de-a doua ipoteză este mai vrednică de crezare. Revărsarea Mediteranei în Marea Neagră a lăsat mărturii în texte vechi, anterioare Bibliei, la populaţii care au trăit nu foarte departe de locul catastrofei. Mesopotamienii, spre exemplu, au o poveste foarte asemănătoare cu cea a lui Noe din Vechiul Testament.
Egiptenii nu au nici o legendă care să pomenească despre un potop. Potopul a fost perceput în toate culturile ca o pedeapsa, ceea ce nu putea fi valabil pentru egipteni, inundaţia însemnând pentru ei belşug şi viaţă. În folclorul nostru există referiri la potop, dar sunt de sorginte biblică. E posibil să existe şi la noi povesti precreştine care să fi înregistrat teribilul eveniment.

Sursa: www.evz.ro – 27.11.2012