Martizani de ziua a şaptea

 

 

Cu cît se adevereşte mai clar că eu şi cu soacră-mea am comis Revoluţia din decembrie ’89, cu atît sporeşte numărul oraşelor martir din această ţară.
De la Iaşi la Craiova şi de la Bolintinul din Vale la Adunaţii Copăceni, primarii şi-au expus cu mîndrie la barieră tăbliţa ce-l avertizează pe străinul care păşeşte pentru prima dată în urbea martirizată că e cazul să-şi scoată pălăria şi să verse o lacrimă ca la Hiroshima şi Nagasaki.
Normal ar fi ca, aşa cum cetăţenilor ce dorm prin boscheţi li se spune boschetari, şi celor ce dorm în oraşul-martir să li se zică martizani, luînd în considerare şi faptul că aceşti oameni, trăgînd înjurături din toate poziţiile, se luptă cu criza de dimineaţa pînă seara.
Fiindcă nu m-am dumirit dacă martirajul la români e un hobby sau o meserie, o limpezire a acestei vocaţii naţionale s-ar cere grabnic înfăptuită căci, dacă acu’ cinci sute de ani, cînd văduva de voevod, smulgîndu-şi părul din cap, striga „Ruşinatu-m-au păgînii!“ ştia precis cine a ruşinat-o, martirii de azi habar n-au cine i-a martirizat.
Mircea Dinescu 

din Catavencii